Lucrarea lunii octombrie la Muzeul de Artă Tulcea

Lucrarea lunii octombrie la Muzeul de Artă Tulcea
Hanul lui Mamut
Lucrarea lunii octombrie la Muzeul de Artă Tulcea este ”Hanul lui Mamut” – ulei pe pânză, al cărei autor este Samuel Mützner (1884 – 1959).
Lucrarea face parte din colecția de pictură a Muzeului de Artă Tulcea și este expusă permanent.
„ S-a născut și a murit la București. Între timp, a fost probabil cel mai călător dintre pictorii de la noi. I-au plăcut Germania și Parisul pentru școală, a lucrat cu Claude Monet pe la începutul secolului trecut. "…A devenit impresionist nu prin educație, ci printr-o predispoziție cu totul naturală, inerentă caracterului și vizualității sale", au observat chiar contemporanii săi la un popas artistic la Ateneul Român.”
„Copil născut și crescut pe strada Academiei, total diferită de actuala, aflată în apropierea dealului de vis-à-vis de Cișmigiu, azi ras, aproape dispărut, Samuel Mützner a putut vedea dărâmarea Turnului Colței și tăierea bulevardelor largi înlocuind maghernițe sordide și drumuri ca de țară. A fost, așa cum relatează în Amintiri fratele mai mare, „un băiat drăguț blond, cu ochii verzi-căprui, sănătos și fără pic de șiretenie, un caracter excelent”.
Între 1899-1900 urmează scurt timp Școala de Belle Arte din București, avându-i ca profesori pe Eugen Voinescu, Vladimir Hegel și George Demetrescu Mirea.
La numai 15 ani, pe spezele aceluiași frate, este trimis la München și încredințat protecției colegului puțin mai mare, prietenului și viitorului său martor la starea civilă, Iosif Iser. Spiritul academismului specific școlii müncheneze îi rămâne însă străin și în preajma anului 1903 pleacă la Paris, înscriindu-se la Academia Julian, la cursurile lui Jean Paul Laurens. Familiarizarea cu mediul „rapins” al pictorilor debutanți se face foarte repede. Dintre aceștia nu lipsesc românii Jean Steriadi, Ștefan Popescu, Camil Ressu.
În cele din urmă, considerând că pierde timpul în atelierele închise, evadează în mahalalele și satele din împrejurimile Parisului, preferând pictura în aer liber, caracterizată printr-o limpezire a paletei. Tonurile închise, mohorâte ale perioadei müncheneze sunt abandonate, valorația clarobscurului fiind înlocuită prin încorporarea luminii în culoare. Este perioada franceză premergătoare anului 1908, aceea a șederii sale la Giverny alături de Claude Monet, pe care nu numai critica de specialitate, dar și Mützner însuși o consideră hotărâtoare în evoluția sa artistică. „Cei doi ani petrecuți în satul Giverny în preajma lui Claude Monet au fost pentru mine deschiderea drumului către lumină și culoare” – va scrie S. Mützner în însemnările de la sfârșitul vieții.
Următoarea etapă decisivă pentru pictor este aceea a marilor călătorii, care a durat șapte ani, din 1912 până în 1919.
Marele succes financiar al expoziției din 1912, de la Ateneul Român, cu lucrări din Franța și Algeria, îi lasă în buzunar o sumă de 30.000 franci de aur, considerabilă pentru acele timpuri. Sensibilizat de povestirile colegului japonez Kanokogi și mereu avid de peisagii noi sub o lumină mereu alta, la numai o săptămână după închiderea expoziției pleacă din București, traversează Oceanul Atlantic și, străbătând America, fără altă întrerupere decât la Honolulu, ajunge în Japonia. Aici el caută „locurile și tipurile specifice, faimoasele temple budiste sau șintoiste, pagodele cu șapte etaje, casele de ceai cu sute de lanterne de hârtie, viața de pe străzi, casele cu gheișe…” Oarecum decepționat de atmosfera pestriță americano-japoneză din Tokyo, se refugiază în vechea capitală Kyoto, poate „cel mai fericit loc” în ceea ce privește creația sa, după cum va mărturisi însuși peste 35 de ani, dar și la Nagasaki și în localități mai retrase, unde timpul nu schimbase nimic din înfățișarea vechii civilizații nipone.
Peregrinările continuă: China, Coreea, Filipine, Ceylon, din nou Japonia, apoi New York. Aici găsește „atmosferă enervantă, prea multă lume grăbită, prea mult vuiet, prea multă civilizație”. Lucrează însă intens și expune la Ralston Galeries (Broadway noaptea, Lacul din Central Parc, Biserica St. George, Prima comuniune, Ceață pe Hudson, Soare de Noiembrie, Zi cenușie în New York, Hudson toamna ș.a.). Din această perioadă s-a păstrat într-una din cele mai mari colecții particulare din București lucrarea Broadway noaptea. Se reîntoarce spre lumina violentă și vegetația luxuriantă a tropicelor, care inițial îl copleșiseră în Ceylon și pe care le regăsește cu și mai mare încântare în Marea Caraibilor, în Porto-Rico, în Venezuela, la Caracas și în Insula Margarita.
Ca majoritatea pictorilor români, Mützner a simțit o atracție irezistibilă pentru tot ceea ce a însemnat Balcicul, însorita localitate răsfirată la marginea Mării Negre, a cărei atmosferă specifică îi amintea de poezia inefabilă a Orientului, mediu ideal pentru explorările lui în domeniul luminii și al culorii. Până după cel de al doilea război mondial, Mützner va realiza în acest loc mirific o amplă suită de pânze, care-l vor consacra ca pe un pictor al Balcicurilor. În așezarea cu case vechi tătărești și grădini adunate în căldarea scobită de stâncile albite de soare, Samuel Mützner și Rodica Maniu și-au clădit cu o artistică neprevedere, pe un teren mișcător, deasupra golfului, o casă cu o terasă mare, încărcată de petunii și cuiburi de rândunele. Avea să se prăbușească, rămânând în urma ei doar cheile, lăzile cu resturile gospodăriei strânse și părăsite în grabă, alături de amintirile atât de dragi.
Apropierea celui de al doilea război mondial este o perioadă foarte grea pentru Mützner. Artistul este nevoit să-și întrerupă expozițiile, ieșirile la lucru în peisaj și divorțează formal de Rodica Maniu, ca măcar aparițiile ei publice să poată avea loc. Închis între zidurile atelierului din strada Plantelor, el, marele iubitor de lumină și soare, își continuă activitatea cu sprijinul material și moral al celei care i-a rămas mereu soție. La fel ca și Rodica Maniu, care inițial a abordat acuarela, domeniu în care a rămas inegalabilă, tot astfel și Mützner, silit la izolare din cauza reacțiilor antisemite, dezvoltă o nouă tehnică și o nouă preferință pentru cărbune, pastel și acuarelă, tehnică de notație rapidă a motivului pictural. Spre deosebire de subiectele similare realizate în ulei, unde exacerbarea luminii solare atinge intensități maxime, acuarelele, prin laviuri diafan așternute, sugerează în pete mari, transparente, vaporozitatea atmosferei. În guașe și tempera ce reiau uneori motive picturale mai vechi, opacitatea materiei colorate îi permite o accentuare pronunțat decorativă a formelor, stil pictural utilizat frecvent de artist în peisajele bucureștene postbelice și mai ales în scenele inspirate de Târgul Moșilor.
În anii de după război, artistul se recăsătorește cu soția sa, începe iarăși să expună, devine conferențiar la Institutul de Arte Frumoase, iar peisajele bucureștene, care sunt preponderente în creația sa de acum, grădinile și parcurile, în special Cișmigiul, colț predilect de lucru al pictorului aflat în pragul bătrâneții, readuc ceva din problematica plein-air-ului. Vibrația luminii strecurate prin frunzișul arborilor, broderia țesută de razele soarelui, bogăția nuanțelor obținute prin suprapuneri repetate, execuția spontană, liberă sunt proprii acestei perioade. Mützner, care a păstrat de-a lungul întregii sale activități o concepție realistă în prezentare, își dezvăluie acest concept și în primele lucrări expuse după război. În ultimii ani de viață alcătuiește mai multe cicluri peisagistice din ambianța satului bănățean Bozovici, a celui tulcean, precum și a celui sighișorean. Și-a păstrat până în ultimul moment al vieții o remarcabilă tinerețe spirituală, lucrând cu multă asiduitate și pasiune. Puțin după moartea soției sale, se stinge și el din viață, în anul 1959, la vârsta de 74 de ani, doborât de boală și de singurătate sufletească.”
Sursa Institutul de Cercetări Eco-Muzeale ”Gavrilă Simion” Tulcea
Sursa: Realitatea de Tulcea
Urmărește știrile Realitatea de Tulcea și pe Google News

























