„Am refuzat să îmi trădez țara”: Publicăm astăzi primele două capitole ale cărții semnate de Gabriel Oprea

CAPITOLUL I
JERTFA FONDATOARE

Aveam zece ani când tatăl meu a murit la datorie. Căpitanul Oprea Marin avea treizeci și opt de ani. Mama mea, Oprea Constantina, avea treizeci și trei de ani. Fratele meu, Daniel, avea cinci ani.
Într-o singură zi, copilăria s-a încheiat.
Nu cu zgomot. Nu cu revoltă. Ci cu o tăcere grea, care a coborât peste casa noastră și nu ne-a mai părăsit niciodată. Moartea tatălui meu nu a fost un episod.
A fost o ruptură.
Familia noastră a rămas fără sprijin, fără protecție, fără explicații. Statul pentru care tatăl meu își dăduse viața știa să consemneze, dar nu ștía să aline.
Mama mea a rămas singură cu doi copii mici. Nu s-a plâns. Nu a cerut nimic. A strâns din dinți și a mers mai departe. Din acea zi am învățat, fără să mi se spună explicit, ce înseamnă responsabilitatea.
Un rol decisiv în viața mea l-a avut bunica mea maternă, Tudose Anghelina. Ea a fost stâlpul nostru. Liniştea din mijlocul furtunii. M-a iubit enorm și am iubit-o la fel de mult. Legătura dintre noi a fost profundă și definitorie. De la bunica și de la mama mea am învățat că suferința nu se negociază, ci se poartã.
Că demnitatea nu se cere, ci se păstrează.
Că viața nu îți oferă explicații, dar îți cere caracter.
În acei ani s-a format în mine, fără teorie și fără discurs, un sistem de valori care avea să-mi ghideze întreaga existență: Dumnezeu • Patrie • Familie • Onoare.
Nu erau cuvinte mari.
Erau reguli simple de supraviețuire. Tatăl meu murise la datorie. Această expresie nu a fost niciodată o metaforă pentru mine. A fost o obligație morală transmisă mai departe, dincolo de moarte.
Nu am crescut cu ură.
Am crescut cu ideea că nu ai voie să-ți trădezi menirea, indiferent cât de greu este drumul.
Aceasta a fost jertfa fondatoare.
De aici a început totul.

CAPITOLUL II
DRUMUL CĂTRE UNIFORMĂ
Nu am intrat în viață pe ușa larg deschisă a privilegiilor. Am intrat pe ușa îngustă a refuzului. Visul uniformei nu a fost o moştenire comodă, ci o aspirație câștigată pas cu pas. Am vrut să intru la liceul militar și am fost respins. Eram prea mic de statură. Pentru un copil care crescuse cu ideea datoriei, a fost prima lovitură serioasă. Am înțeles atunci că dorința, oricât de puternică, nu este suficientă.
Nu m-am oprit. Între paisprezece și şaisprezece ani am făcut rugby, la școala sportivă.
Antrenoarea mea a fost doamna Lucescu, singura femeie antrenor de rugby din lume la acel moment. Rugby-ul m-a învățat să primesc lovitura fără să mă plâng și să mă ridic fără să cer scuze. Acolo am învățat că forța fără disciplină nu valorează nimic.
Între şaisprezece și optsprezece ani am trecut la atletism.
Am făcut atletism la Dinamo și la Olimpia București, cu profesorii Grecescu și Buiac. Atletismul m-a învățat singurătatea efortului. La start eşti singur. La sosire ești singur. Nimeni nu poate alerga în locul tău.
În martie 1981 am fost încorporat în armată, la Comenduirea Garnizoanei București. Atunci am știut, fără urmă de îndoială, că drumul meu este definitiv ales.
Armata nu mai era un ideal abstract. Devenise realitate. Am dat examen la Școala de Ofițeri de Intendență “Nicolae Bălcescu” din Sibiu. Până la momentul repartiției terminasem pe primul loc.
Repartiția s-a făcut înaintea examenului de stat, iar în această ordine am ales primul o unitate centrală din cadrul Ministerului Apărării Naționale.
Examenul de stat a urmat ulterior. Am obținut notele 10, 10 și 7. În urma acestui rezultat, am încheiat pe locul al doilea în promoție.
Astăzi consider că decizia conducerii a fost corectă din perspectivă militară. A fost apreciat sacrificiul colegului care rămăsese permanent în unitate.
În timpul școlii militare am făcut atletism la ASA Sibiu, cu antrenorul Popa Ilie, care a avut un rol important în formarea mea sportivă și umană. După terminarea școlii mi-am ales Bucureştiul și Ministerul. M-am întors acasă. Nu am rămas la Sibiu. A fost o alegere asumată, legată de familie și de drumul meu profesional.
Uniforma nu a fost niciodată un scop în sine. A fost mijlocul prin care am ales să-mi duc mai departe datoria.

Sursa: umpmv.eu